Corneliu Zeană a scris și publicat o carte subțire precum cartea de vizită a lui Thomas Mann… Doctorul închipuie un personaj parcă ieșit din Muntele vrăjit, e vorba de tânărul Manuel devenit în acest microroman, dintr-un tânăr visător,un nebun incurabil. Personajul lui Corneliu Zeană din Mistuirea, traversează un spațiu atemporal în care amintirea unei vieți zbuciumate a unui alt Manuel, generează o atmosferă narativă rarefiată de notațiile jurnaliere ale medicului de provincie, devenit cu greu conferențiar într-o țară în care un regim comunist continuă să-și arate efectele, să agonizeze prin foștii săi propagandiști ajunși, după Revoluția din 1898, mediocri cu ifose de specialiști într-un domeniu cum este cel al medicinei interne și cardiologiei.
Interesantă mi s-a părut a fi această fișă de personaj din Mistuirea, fișa despre Manuel. Cartea pare a fi scrisă în nopțile de gardă, în care medicul Corneliu Zeană și-a notat mici însemnări semnificative din viața sa, apoi în diminețile liniștite de după o viață petrecută în spitalul de urgență, acesta a linkuit cu precizie de chirurg acele note cu altele din spațiul memoriei sale culturale.
Manuel e un tânăr destul de retras în sine, taciturn, vorbește foarte puțin cu ceilalți, este introvertit peste limita normalului. În momentele sale de singurătate, se retrage într-un mic parc, să privească apusul soarelui sau îi place să asculte Sonata Lunii împreună cu greierii etc.:’ În nopțile calde de vară, Manuel, copil și mai apoi băiat singuratec, fusese fermecat din totdeauna de simfonia naturii în care greierii ocupau un loc privilegiat.Desigur, razele de lună avea și ele muzica lor, ca de mătase, cristale fluide de mătase, cum o caracterizase Manuel.Acum, el căuta tot mai insistent muzica din sînul cuvintelor, mai cu seamă a celor compuse caracteristice limbii germane” etc.
Manuel este cel care visează cuvintele, care este obsedat de scrierea Poemului, de armonia unei lumi pierdute, a unei lumi marcate de fatalitate,a unei lumi în continuă prăbușire. Nimeni nu este interesat de ce face el, de manuscrisele sale, pe care, într-un acces de nebunie, le va arde în turnul Clinicii. Scapă, totuși, de la această distrugere, manuscrisul poemului pe care Manuel l-a gândit mereu… Medicii din Clinică îl vor studia mai târziu…
Povestea lui Manuel este o continuă dramă, începând cu nașterea sa și culminând cu dragostea sa pentru o tânără pe care avea să o cunoască în acel mic parc, într-una din serile când el privea apusul soarelui. Acelei tinere, el îi va recita din poemele sale, fata destul de timidă, cu alură de țărăncuță, pare a fi singura care înțelege pasiunea lui Manuel pentru cuvinte… :” Avea neapărat nevoie de părerea cuiva și nimeni nu i se părea mai potrivit decât dânsa.Fata îl încurajă cu un zâmbet.Începu să recite, versurile curgeau cu fluență, memoria însă nu-l ajuta întotdeauna, avea nevoie de caiete. Pe chipul fetei plutea un zâmbet,stătea cu fața pe jumătate întoarsă spre el dar evita să-l privească. Sper că v-a plăcut strofa aceasta, ce spuneți? Fata ridică din umeri, făcu un gest larg cu brațele, cu palmele întoarse în sus, apoi duse mâna la gură și ridică sprâncenele, exprimând neputința de a vorbi. E mută, nu poate vorbi, dar aude foarte bine. Manuel a intuit dintr-odată acest lucru. Săraca!”.
Totul se desfășoară în microromanul Mistuire, sub dictonul: „Înalta artă a medicului și medicul înaltei arte”. Corneliu Zeană scrie cu limpezimea orientală a unui călugăr budist sau a unui doctor inițiat în tainele vechiului Orient. Scriitorul Corneliu Zeană are intervenții de eseist, care relaxează: „Orice artă este făcută să cutremure și să înalțe sufletul omenesc, apropiindu-l de Dumnezeire, iar prin aceasta arta aduce ușurare sau chiar tămăduire suferințelor sufletului și ale trupului, îngemănate în perfectă unitate.(…) Înalta artă înseamnă ardere de sine și dăruire”. Acest procedeu prin care face un mic discurs preliminar, eseistic, pentru a pune în cadru mai bine un personaj sau altul din Mistuire, ne arată abilitatea și finețea de care dă dovadă Corneliu Zeană în alcătuirea cărții sale. Un personaj astfel pus în cadru este și Hristu Gamzeli, medicul șef al Clinicii care, fără să vrea, recită uneori versuri de ale lui Manuel, poetul devenit pacient al clinicii, poet care crede în puterea tămăduitoare a cuvintelor cuprinse în versuri etc. Medicul Gamzeli aplică această terapie, uneori, pacienților săi atinși de schizofrenie, cum e și Dumitru Arbore, care nebun fiind afirmă că el se trage din spița lui Luca Arbore, hatmanul decapitat de Ștefăniță Vodă etc., pacient care în final îi spune lui Gamzeli că domeniul pe care se află Clinica e , de fapt, proprietatea sa, el fiind … moștenitorul de drept al familiei sale care deținuse acest domeniu etc. Numai că, surpriză! Personajul îi spune doctorului Gamzeli că are doar o singură dorință, aceea de a dărui un buchet de trandafiri unei paciente a Clinicii, aflată în turn, o bătrână doamnă : Speranța Mărgărit! O pacientă care se află în acel turn al sinucigașilor, de unde cândva se aruncase chiar mama lui. Desigur, acea doamnă îl așteaptă pe el, ultimul urmaș al lui Luca Arbore… Atât pentru el, cât și pentru acea doamnă bătrănă din turnul sinucigașilor, timpul nu mai are nici o semnificație, mai apucă să spună pacientul doctorului Gamzeli, înainte de a se prăbuși la picioarele acestuia, nu înainte ca Gamzeli să-i înmâneze acestui vizitator ciudat un plic și o cutiuță în care se afla un colier. Un vizitator ciudat… După plecarea lui, Gamzeli respiră aer curat deschizând fereastra cabinetului și se gândi, ascultând Recviemul de Mozart, la acel vizitator și la efectele muzicii asupra creierului uman:”Hristu păstra încă în palmă senzația strângerii de mână de la despărțirea de ultimul descendent Arbore. O mână rece, galbenă ca de ceară și parcă fără viață. Fără îndoială, acest om va muri curând. Poate că mâna mea este ultima pe care a strâns-o. Se cufundă, apoi, cu totul și cu totul, în muzică. Și, din nou, muzica îi trezi amintiri”.
Corneliu Zeană are calitățile unui mare scriitor, pe linia unui Camil Petrescu, cel din piesa Suflete tari. Numai că pentru meseria asta de scriitor, pe lângă talent, îți trebuie și timp, sacrificiul unei vieți personale dedicată numai scrisului. Corneliu Zeană, al cărui tată: Dumitru, a murit ca deținut politic în închisorile comuniste, el fiind medic primar chirurg și cadru didactic universitar în Cluj Napoca. Corneliu Zeană a urmat tradiția de familie, depunând efort pentru o carieră în medicină, el având o activitate științifică deosebită în domeniul cardiologiei, cu lucrări publicate în cele mai prestigioase reviste științifice, cum ar fi, de pildă: International Journal of Cardiology, New England Medical Journal ș.a. Este printre altele membru de onoare al Crucii Roșii Române, nu a fost membru PCR.
Corneliu Zeană ar face, desigur, cinste Uniunii Scriitorilor din România în situația în care ar fi primit ca membru deplin, nu stagiar.
Corneliu Zeana s-a nascut pe 11 aprilie 1939, la Ramnicu-Valcea. A absolvit Facultatea de Medicina Cluj Napoca. Doctor in medicina, medic Primar in Cardiologie si Medic Primar in Medicina Interna. A publicat poezie, eseu, proza scurta in Dacia Literara, Literatorul, Romania Libera, Magazin, Adevarul, Contemporanul etc.
Membru in Comitetul Director al Societatii Medicilor Scriitori si Publicisti Romani (SMSPR), afiliata Uniunii Mondiale a Scriitorilor Medici (UMEM).
Cărți publicate: Trei Secole dupa Milescu, roman, Editura Univers Enciclopedic, 2002; Sănătate și Comportament, Editura Enciclopedica 1998 (Premiul Fondului Literar); Nu trădați, vă rog! Editura Contemporanul 2010; Mistuire, Editura Edo, 2012; Alternanțe, Editura MLNR,2013
Scriitorul Român 