Despre Costel Bunoaica- un poet neosimbolist şi despre sinele său trist…

Marcel Ion Fandarac:

Costel Bunoaica, Noaptea, cu sinele, cover1 001

Despre Costel Bunoaica- un poet neosimbolist  şi despre sinele său trist…

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERATrebuie să ne reamintim ce e simbolismul…  După manifestul lui Jean Moréas , prieten cu Ion Minulescu, mulţi poeţi au încercat să-şi plaseze senzaţiile olfactive în sfera muzicii, mai concret: să provoace prin îmbinarea cuvintelor, nu atât imagini picturale  care erau de domeniul trecutului, cât plasarea idealului  în muzică. George Călinescu amintea de acest efort al poeţilor simbolişti de a intra în metafizic, în structura ocultă a inefabilului, mergând pe o cale deschisă de Baudelaire şi continuată la noi de Macedonski care îşi exprimase convingerea că „poezia este arta muzicii”, acesta colaborând  cu versuri scrise direct în limba franceză la o publicaţie europeană foarte cunoscută la acea vreme: La Wallonie, care apărea la Liège, sub  direcţia lui Albert Mockel, amănunt esenţial comentat pertinet de Mircea Scarlat în a Istoria poeziei româneşti, vol. II (Edit.Minerva, 1984, p.285). După Macedonski, Bacovia este unul din cei care continuă tradiţia poeziei simboliştilor europeni.

Cartea Noaptea, cu sinele meu semnată de Costel Bunoaica (Edit.Helis, 2012) se înscrie în literatura română printre rarele apariţii în peisajul poeziei neosimboliştilor. Costel Bunoaica restrânge în zona sa, memoria senzorială a unei lumi aproape dispărute, aceea a unei câmpii populate de ţăranii autentici dominaţi de mitologia strămoşilor şi de credinţa arhaică în simboluri referenţiale, un spaţiu în care poetul vede cu ochiul său limpede cum „Moartea poartă disperarea în coş”…

Chestiunea importantă la acest val de neosimbolişti e accentuarea pe sonorizarea imaginilor rezultate ca urmare a cuvintelor parcă scrise în transă hipnotică. Această îmbinare  a mai multor elemente de factură senzorială cu cele picturale, dar în cheia unui ocultism bine studiat pentru a reliefa o tradiţie, şi nu neapărat stări intermitente ale sinelui ca la avangardişti, de pildă, face diferenţa între simboliştii care se foloseau de simboluri pentru a atinge muzica sferelor şi neosimbolişti care îmbină în tehnica lor şi alte elemente specifice altor curente literare, cu scopul declarat de a atinge misterul şi de a nu fi categorisiţi drept saltimbanci vulgari, cum ar fi spus Arghezi. Costel Bunoaica e un maestru în acest sens, acela al atingerii misterului, urmând această cale a neosimbolismului. Poemul cel mai reprezentativ al acestei cărţi este „O noapte cu sinele meu”, care dă şi titlul cărţii. Găsim în acest poem ceva din metafizica lui Ion Gheorghe, dar şi din umorul negru practicat de Marin Sorescu: „Părinţii mei s-au dus care pe unde au apucat./Tata a debarcat, mai demult, într-o miercuri plină de promisiuni./ A tras lotca la mal, a încărcat într-un car iluziile neîmplinite,/pogonul de porumb din leatul 27-cules doar pe jumătate-,/bota din lemn cu apă de la fîntîna din deal/şi mirosul de fîn înmărmurit pe coasă în dimineaţa fără ideal./ Nici mama nu a mai rămas prea mult pe acasă.I se urâse/cu vecina singurătate şi de câinele şchiop urlînd zi şi noapte./ A nimerit cu oiştea într-o zi înfierbântată de cuptor,/când a lovit-o, din senin, peste frunte, zdravăn, un dor nesăbuit,/de bărbatul său adormit sub nucul răvăşit de ţipetele unui cuc.” Ş.a.m.d…

Dacă un Michelangelo atinge prin însingurare plenitudinea artei sale, arzînd ca o flacără, cel pentru care omul era un receptacol al tuturor pornirilor sufleteşti, la Costel Bunoaica omul e doar un pretext al divinităţii lăsat pe câmpie pentru ca moartea trecând prin el să-l transforme în învingător al timpului, vorba lui Eminescu: viaţa e vis… Astfel, poetul fuge de sinele său, având un înger domol, alături:”Aruncă în îngeri, din aproape în aproape, cu pietre,/cu sâmburii trişti,/cu visul în care exişti./Nu mai plânge! Prefă-te că eşti Moromete.”-Geometria uitării sinelui.  Sau alte versuri impregnate de acelaşi umor faustic: „Privesc în mine până când mă copleşeşte frica./Înăutru locuieşte altcineva: cel care doarme-n picioare/pe trei anotimpuri deodată, cu joia deschisă spre marţi/cu atlantida furată, strecurată sub apă-/cum s-ar zice, un flutură vânt, un om de nimica./Îl cunosc şi nu prea.Călăreşte o stea şi îşi înşeală, de zor,/cu umbra din nori, ibovnica”.-Du-te acasă, ai copii de crescut.

Găsim cu preponderenţă în versurile lui Costel Bunoaica tentaţia acestuia  de a-l cuprinde pe Dumnezeu în adâncul sufletului, lansând astfel în peisajul poeziei neosimboliştilor de azi o mai veche teză a lui Meister Eckhart, cel după care eul e doar la un pas de a produce lucrurile, aidoma lui Dumnezeu, după cum îl comenta cu acurateţe Mircea Florian pe binecunoscutul mistic. Iată, spre exmplificare alte câteva versuri, în acest sens: „Aş fi vrut să vă trimit o epistolă despre tărâmul/în care am exista/sau să vă scriu măcar un răvaş,/dar cuvintele s-au îndepărtat prea mult de ochii mei.//În cuvânt erau viaţa şi hrana trupului,/iar viaţa s-a furişat odată cu ochii din trupul rămas şi,/Doamne,/lângă drapel nu am mai aflat literele în palivaz./Doar un căţel,/rebegit şi fără stăpân, molfăind drum după drum,/m-a îndemnat spre un cer fără păsări şi fără început./ O lumină nevrednică trăgea frâiele beznei prin rană,/încât văzduhului îi ancoraseră singurătăţile în dană.(…)/ Mă scuturam de mine…/Străin şi strâmt devenea cercul în acre stelele scăpătau/ peste propriul mormânt.Una câte una/se prelingeau, în pământ, prin inertul meu trup, iluzii deşarte/gânduri şirete, miriştea vieţii,mânate de haita de lupi”.-Ctitor de fapte măreţe.

Desigur, se observă şi tristeţea şi deşertăciunea vieţii în sens eminescian, tuşate subţire de Costel Bunoaica în acest poem, vezi, tema cercului strâmt la Eminescu etc.

Aşa, după cum am mai remarcat, umorul trist dus înspre negru la Costel Bunoaica, are fante de lumină decantată din marii poeţi, cu predilecţie din înaintaşii simbolismului clasic românesc şi/sau de sorginte expresionistă. Multe dintre poemele lui trimit, cumva, la sonoritatea mistică al lui Rainer Maria Rilke, ceea ce dă o notă în plus strălucirii poeziei de factură , totuşi, neosimbolistă pe care el o scrie.

Noapte cu sinele meu este o carte reprezentativă pentru Costel Bunoaica, un strălucit poet al câmpiei, în acest registru neosimbolist, antiacademizant. Viziunea folclorică a morţii şi renunţarea la recuzita strict simbolică, fac din Costel Bunoaica un poet important al unei generaţii pierdute, asimilate vag de optezecişi sau mai târziu de nouăzecişti. Temele predilecte ale lui Bunoaica sunt cele ale unei generaţii precedente reprezentate de Ion Gheorghe şi, apoi, cu succes, de George Alboiu sau chiar de mai departe, de  un Adrian Maniu sau Alexandru Phillipide. Poezia lui Costel Bunoaica e un joc intelectual cum era, pe altă galaxie, la Mallarme:” Mă ridic turmentat./Un gând şchiopătează, prospăt fardat; altul alunecă/insidos pe coasta unui versant./Cel care-a rămas, nici nu ştie ce vrea:/Ba ar dormi, ba ar mânca… Naiba să-l ia!/ Vecina îmi spune să merg la ornitolog.Poate aflu de ce/unul este olog, iar cel îngâmfat de ce l-a muşcat/un câine turbat.Sau ar fi bine să aştept încă o zi./Cine mai ştie, poate-şi vor reveni. Şi scap de necaz”.-Circ.Mă călătoreşte un dric. Astfel de accente de ermetism ludic în poezia noastră mai găsim doar la Leonid Dimov, care nu era departe de ghiduşiile lingviste ale lui Arghezi.

Spun asta, spre a se observa disponibilităţile elective şi intelectuale ale lui Costel Bunoaica dovedite prin poezia pe care o scrie.

Lasă un comentariu