Un scriitor, o carte…

Amintiri despre parșivi…

Voi publica în această pagină, mici recenzii sau impresii despre cărțile scriitorilor români contemporani, a scriitorilor reprezentativi pentru literatura română, din punctul meu de vedere… Observ că, de mai bine de 20 de ani, apar tot felul de istorii ale literaturii… Un Nicolae Manolescu cu (cucu!) a sa istorie, un Alex Ștefănescu cu (iar un… cucu!)  a sa istorie, un Marin Mincu, un Abăluță, un etcaetera… Ce  deranjează la toate aceste istorii literare? Un aspect simplu de observat: sunt prezenți cam aceiași scriitori, în mare parte fără valoare, iar scriitori autentici, de mare valoare literară sunt în continuare marginalizați de către acești netrebnici ai literaturii române, al căror interes, în realitate este unul singur: să își bage în buzunare cât mai mulți bani de pe urma vânzărilor acestor „opere”, bani, de fapt, provenind de la cei cuprinși în aceste antologii, care nu sunt istorii ale literaturii române, bani provenind din fondurile Uniunii Scriitorilor și ai Fondului Literar sau ai Ministerului Culturii. Realitatea dureroasă este una singură: după George Călinescu, nu mai avem nici un istoric literar care să facă o ierarhizare clară și necesară, după atâta vreme, în literatura română. Păcat de noii critici/istorici literari apăruți după 1989. Majoritatea dintre ei nu au nici o viziune de ansamblu asupra literaturii române de la origini și până în prezent, nu au  o viziune obiectivă asupra literaturii române scrisă și/sau publicată în România de după 1989. Aceștia sunt doar bieții foști studenței ai unora ca  Eugen Negrici, Nicolae Manolescu sau discipoli mărunți ai uriașului pitic Alex Ștefănescu. Și, ca să închei într-o notă realistă: acum câțiva ani, în anul 2007, am fost cu o  iubită de a mea-o studentă la actorie,la Vila Scriitorilor de la Neptun. Întâmplarea a făcut să fiu cazat într-un apartament vecin cu cel în care era cazat Alex Ștefănescu împreună cu soția sa Domnița Ștefănescu. Într-una din serile de la Neptun, la terasa cantinei-restaurant, fiind vecini și de mese- eu și  Alex Ștefănescu- am văzut și am auzit cum se lăuda acesta lui Eugen Negrici la un pahar de bere. Alex Ștefănescu îi tot spunea lui Eugen Negrici că e asaltat de scriitori care-i cer să-i bage în istoria lui literară, că-i aduc plocoane la ușă, că-i dau bani etc., și că la unii le ia plocoanele și banii și nici nu-i bagă în istoria lui. Și amândoi râdeau cu mare poftă, dar mai ales Alex Ștefănescu râdea mijindu-și ochii spre mine… Toată această discuție a lor, mi-a făcut greață, m-a dezgustat, dar am văzut, atunci, care e de fapt bucuria lor… Mai fac și ei un ban,nu?! La drept vorbind, e munca lor,nu?! Și trebuie plătită…

Cam ăsta e fenomenul care se repetă devenind regulă în literatura română, din păcate.

P.S. În acea vară, într-una din serile de la Neptun, Eugen Negrici salutându-mă, întrebă iscoditor:„Domnu… Fandarac, dar de unde ai bani,de unde?!”. „Din trafic de curve literare, domnu… Negrici!”-ar fi trebuit să-i răspuns,nu?! Ecce homo!

Marian Dragomir- infrarealistul la o şuetă cu Caragiale

24 Noi 2012

by Marcel Fandarac

Poeţii de azi din România, cei tineri, sunt haioşi. Umbra le fuge din cartierele pline de spărgătoarele de seminţe, direct în cluburile cu tatuaţi şi gagici cu piercinguri în sfârcuri şi buze, ambetaţi la limita comei alcoolice, umbra le fuge de rânjetul ţiganului sticlos din obor: “(…) sub umbrelele ce împânzesc piaţa obor/pielea ţiganului luceşte luna cenuşie/dracii fac din nisip geacă pentru străzile cu pete/şi castele cu var pentru iluziile bucureşteniulor//staţi/unde sunt copiii/departe creatorul le cântă la muzicuţă”(…)- /obor/, vezi: Marian Dragomir, Carte cu măşti, Editura Grinta,2012, Cluj-Napoca.

În poezia lui Marian Dragomir vom regăsi ritmurile suprarealismului românesc, ritmuri impuse de cei care au fost Saşa Pană, Gelu Naum sau Leonid Dimov, cel care pâna la urmă a evoluat înspre acel onirism baroc de care amintea academicianul Eugen Simion.

Un poem deosebit de sugestiv pentru recurenţa motivelor suprarealiste  care domină peisajul poetic la Marian Dragomir, este cel intitulat Dacii: ” înainte de ultimele ninsori ale vieţii/rădulescu mergea la iarmarocul din letea/ aici zburda o ştiucă imensă/pescarii din zonă vorbeau cu ea/ dar peştele se urca spre cer prea repede// unii spuneau că sub apa de cianură cântă dunărea/străbunii înotau sub ea plini de broboanele de potasiu// tot satul vorbea despre ştiuca-bac/ea pornea din adâncurile malului românesc/şi ajungea la cer zburând aripi de vis şi dorinţe/ de solstiţiu printre gheaţă ardea/popa îşi aşeza coada de peşte după patrafir/cuvinte din răboj recita” (…) Mai departe, în acest poem, vom descoperi că pescarii din Letea sunt, de fapt, acei tarabostes din Dacia, iar ştiuca nu este altceva decât un comunicator între aceştia şi zei. Sunt imagini picturale, de secol medieval, parcă pictate de mâna cu degete prelungi ale unui Bosch imemorial, imagini în care revine obsesiv mitul chotnian al peşterii şi cel al biblicului peşte. Poemul se închide sub semnul prostiei mai degrabă, decât al dramei sau al semnificaţiei biblice unde Iona ieşea învingător. Acum, avem doar pe un Ion, filosof al satului, recluzionat în camera lui, nu în burta vreunei balene, de unde filozofează până devine victima  radiaţiei propriei filozofii: ” (…)filozofia lui ion nu s-a dezmeticit/s-a confecţionat cu soare pal/după ce  a umflat o vezică flămândă de recunoaştere/iar aceasta s-a unit cu trenuleţul inocent al omenirii(…)/legile filozofice au fost fragmentate prin cameră/după ce s-a calculat punctul de congruenţă în palmele muritorilor/ideile dezvoltă semne/dar ion/este nefericit sub grota christică/televizorul merge singur/fierul de călcat calcă/totul este energie.// ion a murit conectat la radiaţia filozofiei/ultima teoremă a înţepenit pe caldarâm”.

De ce spuneam de Marian Dragomir că este un infrarealist? Pentru că el, asemenea poeţilor din generaţia lui dominaţi de videoclipuri , de tentaţia dată de  marijuana, de alcooluri şi de atmosfera cluburilor insalubre ale oraşului, refuză atomizarea, anuitatea,  încercând să se izoleze de efectele acestei epoci a subculturii, prin folosirea motivelor recurente şi specifice unui suprarealism care a reînnoit, cândva, lumea, a regenerat-o.

Valul de infrarealişti care a cuprins România ultimilor ani, caută acest sens al existenţei: schimbarea paradigmei unei lumi în continuă decădere. Fronda acestor tineri pictori şi poeţi infrarealişti, printre care îl găsim, iată, pe Marian Dragomir, este de acelaşi nivel intelectual şi de rafinament artistic, desigur la un alt spaţiu temporal şi estetic, cu cel al primilor suprarealişti români care au reînnoit, la cea vreme, cultura europeană, numiţi avangardişti, în frunte cu Saşa Pană şi terminând, de ce nu, cu o figură mai puţin cunoscută, dar care a publicat în revista Unu: Madda Holda, creatoarea acelui personaj Tirăliră. Marian Dragomir are şi el un asemenea personaj: care umblă prin cartea cu măşti alături de frizer şi de măcelar, alături de vecinele şi de ţaţele cu sămânţa între dinţi, într-o atmosferă unde muştele devorează lumina şi unde totul este visul de chirpici (vezi, poemul /bis/), acest personaj este marsturbeităr, vârful intelectual al unei generaţii care  freacă menta, cum dzice poetul în a sa carte: “Fii atent la tavan să nu te loveşti de el! Strigă paşa cu turban şi iasomie, în rest/ frecăm menta pe variaţii de Vivaldi cu plombe de versuri usturate, de fapt, ne/conservăm inteligenţa. Seara ne oferă vrăji adolescentine combinate cu stropul de/stea ce a rămas de pe la Stratan.(…) // Mereu ne tăvălim în garsoniera cea jegoasă, dar am orbit de-atâtea gemete/ de vrajă. Eu gem neant, iar ei gem lumină, noroc că ştim cu toţii să facem gem de/vise cu prune.Îţi zic, cea mai frumoasă garsonieră este cea de la trei”.-/Garsoniera de la 3/.

Am văzut la poetul Marian Dragomir, vagi influenţe- peste acest amalgam de suprarealism şi subcultură urbană- motive poietice ale generaţiei `80 din care fac parte Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu şi Ion Stratan, ploieştean de-a lui Caragiale. Lumea poeziei lui Marian Dragomir e una a generaţiei lui masturbeităr, cel din poemul obor, personaj care lustruieşte troleibuzele cu vocalizele lui şi căruia nu-i mai rămâne altceva decât planul dracului pentru viaţa din obor, odată ce şi-a irosit clipele fericite etc. Masturbeităr e poetul : “cu privirea de copil cuminte/cititor de poezie romantică/cu pupila mărită de marijuană”, cel care vine “după multe valuri de libertate ratate printre blocuri”, cel căruia nu-i este teamă să fie om, cum spune, cel care este poetul:”în pas de defilare/ printre gândurile lumii de cartier/am ajuns poet aprinzând un chibrit şi dându-mi foc”-/poetul/. Autodafeul, iată gestul sacrificial suprem caracteristic supremului revoltat.

Găsim aproape în fiecare poem al cărţii lui Marian Dragomir, Carte cu măşti, stări de o angoasă şi o anxietate profundă, personajele sale sunt abulice, schizofrenice, trecând dincolo de limita extinsă a realului, a unei lumi demult căzute în ubicuitate, pe panta unui declin accentuat al normalului, devenind o lume ficţională în care absurdul este dominator, personajele nu mai aleargă să-şi salveze viaţa, personajele aleargă să prindă moartea. Actul suicidar fiind văzut ca un act taumaturgic, prin care poţi ajunge la  purificarea sufletului, prin care poţi scăpa de această lume nebună, o lume peste care pluteşte cadavrul metaforei. Spune poetul Marian Dragomir: “(…) prietenul meu a murit a doua zi/ nu a zis unde dorea să fie îngropat/spunea să îi hrănesc visele acvatice/ şi să fac dragoste cu o batrână/ care îl vizitează/ dacă o rogi îţi face şi-un copil/(…)am aprins un chibrit/mâinile ne sîngerau/am continuat să mergem/deoarece prietenul meu avea de prins moartea”-/lacul/.

Spre a conchide, remarc uşor iritat de faptul că, azi, mai tinerii culturnici care dirijează destinele scriitorilor români, sunt urmaşii aceloraşi culturnici de ieri. Aş da un exemplu: Daniel Cristea Enache, căruia fumurile de glorie suburbană i-au încreţit atât de tare mintea că se crede împărat în ţara orbilor. Se cuvine să spun că el este, de fapt, unul din orbii  care trec prin poemele lui Marian Dragomir, un poet de mare forţă, pe care universităraşul Daniel Cristea Enache se face că nu-l observă. Bref! Literatura noastră are şansa că nu depinde de astfel de … universitari, ci are norocul că se ivesc, iată, astfel de poeţi ca Marian Dragomir, care reinventează  tradiţia (suprarealismului) , continuându-l pe o altă treaptă, cea a infrarealismului.

Călin Derzelea, îngerul din palma lui Dumnezeu…

29 Sep 2012 Scrie un comentariu

by Marcel Fandarac

Un poet din oraşul lui Caragiale şi din stirpea lui Nichita Stanescu, a început de ceva timp să vină în Boema 33… Citeşte timid poemele lui la microfonul oxidat de atâtea orgolii… Poetul este Călin Derzelea, iar timiditatea lui e doar o boare de parfum de haiku risipit de silueta lui de samurai aflat la porţile imperiale ale Poeziei. Citind volumul lui de debut, am remarcat precizia cu care decupează din imaginar mici stampe poetice :Bolero, Nu bate nimeni la uşă, Păşeşte cu mine… Din aceste texte întrezărim un poet autentic pe care, vorba lui, viitorul îl strigă: “Aud cum mă strigă viitorul;/urlă chemarea prin gurile celor ce nu mă ştiu încă,/dar mă închipuie venind pe un cal negru în spume”. –Călătorie. Eu aud suflul puternic al lui Bacovia în cartea de debut Tellus , scrisă şi publicată de Călin Derzelea. Bacovia era pentru băieţii de cartier doar un viorist beţiv, iar Călin Derzelea pare poate doar un medic timid. Numai că e doar o aparenţă: medicul e, de fapt, un poet care- privind “mulţimile nevoiaşe” -scrie în tăcere versul visând la statura unui filosof vestit care trăia din crescutul caprelor. Dincolo de poezia meditativă, filosofică, Călin Derzelea arată că e un poet al generaţie sale de internauţi pentru care declaraţiile de dragoste se fac prima oară nu într-o cofetărie sau în parc, ci pe net, a se citi poezia Fotografie, un text de amor amintind puţin de Brumaru ambetat la vreo crâşma ieşeană de lîngă Copou:” Iubito, îţi stă bine în ramă!/De mână, ia-mă/ Hai!/Păşeşte peste prag/ Aşează-te cu spatele drept şi mâinile pe genunchi/Priveşte în faţă/Îţi văd sânii prin bluza croşetată în aţă/Priveşte-mă acum în ochi/ cu cât drag trăgeai cola  prin pai/Goală pe nisip în Vamă/ Un blitz ne desparte  de normă/ Şi simt o jenă enormă/Pentru mileuri şi fiţe de damă”. Se poate vorbi, deja, de o mitologie poetică la Călin Derzelea? Poate doar în măsura în care trimiterile lui sunt de această natură în poemele sale; putem vorbi de o mitologie poetică la un poet, când frecvenţa unor mituri este reluată constant în cărţile acestuia, cînd această frecvenţă devine obsesivă prin construcţia mitologică sau prin deconstrucţie. Călin Derzela practică deconstrucţia poetică şi care este caracteristica unui postmodernism contorsionat, a se citi, de pildă, poemul Mod plagal,unul din textele deosebit de frumoase din cartea sa de debut Tellus, apărută la Editura Grinta, din Cluj-Napoca, în 2012. Această carte ar merita cu prisosinţă un premiu de debut al Uniunii Scriitorilor.

Silvia Butnaru- Caz neelucidat…

30 Apr 2012

Ce mai reprezintă în vremurile de azi un scriitor? Poate o ciudăţenie , o glumă a societăţii civile? Poate da, poate  nu! Într-una din serile de primăvară, am revăzut-o pe distinsa doamnă Silvia Butnaru în grădina MLR: terasa Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, cu intrarea din strada Cristian Tell, în apropierea Ambasadei Franţei în România. Aproape se întunecase, lampioanele ne luminau palid, încă se mai auzea ciripit de vrăbii… Doamna veni însoţită de amicul ei, domnul Niculae Precup. Purtarăm discuţii diverse, despre literatură, despre fosta securitate etc. Aproape de plecare, Silvia Butnaru îmi dărui două dintre cărţile sale: Spectograme, cuprinzând proză scurtă, interviuri, note de jurnal etc. şi Miraj paradoxal, o carte de poezii. Spectograme apărută la Editura Global, Bucureşti,2011, Miraj paradoxal apărută la Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 1999. Cărţi apărute în regia autoarei. Am descoperit în Spectograme o foarte bună scriitoare de policier, pe linia Agathei Cristi. Am citit cu plăcere prozele Caz neelucidat, Judith, Andropauza, Perfect, Dispariţia doamnei Sophie O`Hara, Karla John…  Aceste scurte proze sunt, într-un fel, în oglindă, momente şi schiţe în limpezimea rostirii personajelor lui Caragiale, iar un bun regizor-tv ar putea transforma aceste proze în momente memorabile ale televiziunii… Vedem, azi, tot felul de penibilităţi la televizor, care se vor a fi momente de succes ale unor falşi regizori, ale unor ipocriţi pentru care literatura înseamnă, de pildă, opere cu titluri absolut imunde, cum ar fi: Ziua futută a lui Hans etc. Inutil să mai spun că reînoirea peisajului media-tv ar putea începe cu punerea în cadru tv a unor proze cum sunt cele pe care le-am amintit, scrise de Silvia Butnaru. Lumea trăieşte diferit, într-o diversitate culturală, asta înţeleg. Dar diversitatea culturală nu mai înseamnă, acum,decât diversiune, o maelstromizare forţată a fenomenului cultural, direcţionat spre tot ce înseamnă  periferic, imund…  Off, cum spune chiar Silvia Butnaru: “Viaţa trebuie acceptată/cu paradoxul/existenţei noastre”, în cartea de meditaţii poetice Miraj paradoxal, prezentată de actualul director al Muzeului Literurii Române, Lucian Chişu. În spectograme, am găsit şi un interviu luat de Silvia Butnaru domnului  Ion Dumitru, cunoscut datorită activităţii acestuia la Europa Liberă de dinainte de 1989, dar mai ales activităţii sale literare, ca poet, publicist şi editor al Revistei Apoziţia, cât şi a cunoscutei edituri pe care a avut-o: Jon Dumitru Verlag. În acest interviu, Ion Dumitru spune unele adevăruri dureroase despre cei din diaspora românească, ipocrizia unora şi meschinăria altora faţă de el, faţă de bunele lui intenţii şi faţă de eforturile lui  intelectuale şi financiare pe care le-a făcut de-a lungul a câteva decenii. O prezenţă stenică în peisajul literaturii noastre, fără pretenţii genialoide, asta e scriitoarea Sivia Butnaru pentru care autoexilul în Germania înseamnă speranţă şi perfecţionare spirituală, un vers frumos şi o proză scurtă, ca un flash în această lume globalizantă şi tot mai absurdă.

Mihai Antonescu-„Marianty”, romanul unei morți întârziate…

Marianty este romanul unui scriitor: Mihai Antonescu, a cărui valoare se apropie de cea a unor romancieri precum Jack London, Panait Istrati, Mario Vargas Llosa (cel din romanul Casa Verde). Romanul Marianty debutează cu următoarea frază:„Plecasem să mă întâlnesc cu moartea mea.<Vino, mi-a zis cu două seri în urmă, te aștept la marginea orașului dinspre munți>.Bine, i-am răspuns, dar să fii singură, fără martori”.Personajul Peticita, „o ființă despletită, cu hainele numai petice. Un trup subțire, aburos, cu ochi adânci, mai adânci chiar decât noaptea ce ne înconjoară” este , de fapt, Moartea; personaj ce îl va însoți pe narator prin roman, până la capăt. Un alt personaj este Marianty, femeia cutremurător de frumoasă, întruchipând idealul perfecțiunii feminine și simbolizând, la antipod cu Peticita, viața însăși. Toate întâmplările imaginate de Mihai Antonescu sunt prinse de această imagine a feminității absolute reprezentată de tânăra Marianty, adolescenta care, ajunsă la maturitate, își păstrează tainica puritate prin tot ceea ce spune și face. După natura scenelor descrise, și în care descoperim o adevărată boemă a Bucureștilor anilor 2000, pot să afirm că Mateiu Caragiale ar fi bucuros să-l salute pe discipolul său: Mihai Antonescu. Numai că discipolul își depășește, în foarte multe locuri ale narațiunii, maestrul. Dacă un Mateiu Caragiale descrie cu aplomb personaje tragice-comice în situații diverse, având în față oglinda tatălui său Caragiale, Mihai Antonescu așterne peste scriitura lui acea patimă izvorâtă din balta Brăilei lui Fănuș Neagu și din tragismul simțit în suflet de un călugăr înțelept situat deasupra lumilor în momentele lui de scriitor: Antonie Plămădeală. Nu e ușor de povestit acest roman al lui Mihai Antonescu, și asta pentru că scenele par desprinse dintr-un puzzle compus din piese divers colorate și aparent fără legătură între ele. Fiecare scenă are compoziția ei aparte în care ai surpriza să descoperi personaje ca Ra sau ca BuBu-pictorița care își vinde tablourile  prin cârciumile boemei bucureștene, personaje aparent marginale, dar care își au rolul lor de compoziție în fresca ansamblului romanesc din Marianty. Romanul lui Mihai Antonescu este, de fapt, un roman autobiografic în măsura în care vom analiza cele două personaje: Guiu și scriitorul, al cărei nepoată este Marianty. Elementele ficționale sunt puține, în acest sens. Combinația de ficțional și transcedental este bine folosită de romancier pentru a trage lectorul , mereu, spre următoarea secvență a cărții, de fapt a povestei. Are Mihai Antonescu învățată foarte bine lecția de povestitor de la marele și genialul Mihail Sadoveanu, iar acest stil de cumpănitor al vorbei scrise îi vine de aici. Un cititor atent poate observa, însă, și celălalt plan, cealaltă falie a romanului, aceea a unui biografism care ține strict de viața personală, ruptă din povestea reală a vieții femeii denumită în roman Marianty, femeie care există în realitate și a cărei fotografie o regăsim chiar pe coperta primă a cărții care-i dă și numele romanului despre care vorbim. E un curaj aproape nebun al autorului, eram să spun al autorilor-gândindu-mă la cele două personaje reale: Mihai Antonescu și Mariana Lepădat,nepoata acestuia și Marianty din roman. Dacă ne vom opri la acest unic aspect, putem vorbi de varianta la modă în literatura americană dezvoltată de un mare romancier, care își povestea viața sa și viața femeilor pe care el le cunoștea, romancier de mare succes în America și în toată lumea, și după ale cărui romane continuă să se realizeze filme de mare succes de cassă. Și vorbesc aici de Bret Easton Ellis – autorul cărții-cult „American Psycho”,dar și de cel mai recent roman al său „Lunar Park”, romancier american care își ficționalizează propria viață la maxim, stilul său de viață fiind unul mai mult decât boem: un stil autodistructiv. Marianty e femeia fatală pentru aproape orice bărbat, și ea știe asta și se comportă în așa fel încât victimele pe care ea le face printre bărbați, să-i ofere acea plăcere  sadică a unui amor divin la care ea a visat încă de când era puberă, amor pentru un bărbat pe care nu l-a întâlnit niciodată. Povestea ei se desfășoară în roman cu rememorarea unei scene în care unchiul ei îi sărută genunchii și urcă, astfel, prin sărutări, până la buric, până la sânii mici venusieni, până la epiderma fină a lobilor urecilor ei și la buzele perfect conturate și senzuale ca ale unei adolescente aproape de maturitate. Romanul este unul al senzualității, al meditației vieții asupra morții, al descrierilor naturiste a la Zola. Iată o asemenea tușă, o trăire a lui dom`Guiu, lucrător la o fabrică de vopseluri, Policolor, după o întâmplare mai puțin fericită a acestuia care răstoarnă, de nervi, o mare cantitate de vopsea în fabrică. Guiu trăiește din plin și știe să-și găsească echilibrul în dragostea pentru ființa iubită și în contemplarea naturii:„Se lasă seara. Ninsoarea continuă să foșnească în arbori, ceața s-a făcut mai deasă, aproape nu mai vedem pe unde trecem, iar căldura din trupul lui Marianty ne face o singură ființă în pustietatea din jur. Atâta pustietate, să nici nu-ți vină a crede că ne aflăm în mijlocul unui mare oraș”. Meditație întreruptă de un ins care văzându-l cu Marianty, nu suferă fericirea lor și îl înțeapă pe Guiu întrebându-l de… Policolor:„-Altfel, dom`Guiu, ce mai e prin Policolor? Cu ce te mai lauzi?” Guiu îi răspunde sec, fără să se lase provocat: „-Ce să fie? Vopsea. Multă vopsea. Mă întreb ce dracu fac unii cu atâta vopsea dacă fieru-i ruginit pe dinăuntru. Pe cine prostesc tot dând la pensulă?”. Lui Guiu îi place să se plimbe prin ceață, vede oamenii altfel, zice el, se simte ca în Londra unde iarna ninge puțin, însă ceață e destulă. Guiu dă dovadă că are resurse de umor negru când Marianty îl întreabă de ce ninge puțin la Londra. El răspunde:„-Din cauza jobenelor. Prea multe jobene, chiar acum, la început de secol douăzecișiunu. Aproape toate negre. Păcat de ninsoare, precis, cineva și-a dat seama. Dumnezeu, regina, mă rog, au umblat la robinetul cerului englez. Părerea mea”. Mda! Curat murdar, vorba lui Conu Iancu. Și apropos de joben, Mihai Antonescu prinde în acest puzzle romanesc, un personaj cu joben: Mr. Joben, întâlnit în mediul de la Muzeul Literaturii, restaurantul Castel sau Sala Oglinzilor de la sediul Uniunii Scriitorilor ori în restaurantul Casei Scriitorilor aflat la parterul Casei Monteoru unde își are sediul breasla scriitorilor din România. Mr. Joben fiind un personaj cu apariții aleatorii în roman, cum e de pildă și cea în scena în care Guiu are o aventură cu Marianty la Predeal:„ Predeal. Valea trenurilor. A zilelor, a nopților în doi, atâtea câte sunt. Ne-a moleșit căldura. Osteneala atâtor nopți, pe când eram mai mult de ochii altora. Am făcut primul, duș. Marianty și-l prelungește pe al ei, vociferând acolo în baie. Pare a nu-i conveni ceva. Reproșează nu știu ce, nu știu cui.(…) După vreun ceas , apare învelită într-un prosop lung, flaușat. Miorlăie o scuză pentru negrabă, cocoțându-se imediat pe sofaua îngustă. Până și lumina ochilor, și-a spălat-o. E superbă așa udă, aburindă, cu părul strâns coc, cu gâtul lung, armonios ca al unei lebede”. Mai departe romancierul continuă descrierea definitorie a personajului Marianty printr-un dialog care ține mai mult de interiorul personajului:„-Te-ai plictisit?”,„-Nț. Cu cine te certai sub duș?”. Ea îi răspunde de pe sofa:„-Cu lumea, cu mine însumi. Ba-mi place să mă aud vorbind, când fac duș.Câteodată, uit să mai ies tocmai din pricina asta.Toarnă-mi niște vin, te rog”. Marianty e foarte bine prinsă în această imagine de Mihai Antonescu. Asta este Marianty, de fapt: o doamna Bovary care refuză ideea maturizării, căutând un refugiu în permanență în propria-i lume care ține mai mult de iluzie, de vis, decât de realitate. Romanul Marianty  pare, la prima vedere, romanul unui singur personaj, al frumoasei Marianty pentru care ieșirea din adolescență înseamnă moartea. De aceea, am spus că Marianty este romanul unei morți întârziate… Moartea e geloasă pe romancier pentru că el refuză să închidă romanul cu dispariția frumoasei Marianty, iată un ultim dialog între romancier și Peticita: „-Ești geloasă, Peticito.”, „-Ba, ești tu prost. Pe cine să fiu geloasă? Pe Marianty? Eu te locuiesc dintodeauna, știi. Nimeni nu mi te poate lua. Eventual, te împart de bună voie cu fata asta, dacă tot sunteți amândoi veșnici.”, „-Aia, că ea nu mă vrea. Deci, tot ție îți rămân mai mult.”, „-Nu ne înțelegem. Zi-i mai departe”. Povestitorul aflat aproape de finalul cărții, își continuă povestea vorbind de cum a stat el, Guiu, sub gloanțe „ca să pizdesc capitalismul” în `89, și cum ca o răsplată „binemeritată” ajunge șomer pentru că occidentalilor nu le mai trebuie… vopsea, el lucrând la acea fabrică de vopseluri Policolor, de care am amintit. Și, lucru șocant, ca să vedeți că personajele marginale în roman își au un rol important: Peticita,cea care simbolizează Moartea, se regăsește în tablourile pictate de Bubu, pictorița ce vinde tablouri în crâșme, ca să supraviețuiască în haosul creat de după Revoluția din Decembrie 1989 în România. Iată, ce mai spune Guiu în dialogul său cu Peticita: „Dintodeauna am știut. Tu semeni cu un  tablou ieșit din mâinile pictoriței BuBu: iluzia perspectivei definind noi realități. Eu nu în unghiul liniilor caut, ci în profunzimea culorii. Ca și tine, știu să văd. Un singur lucru, am înțeles amândoi: Marianty nu se va opri niciodată la cineva, cu adevărat. Poate nici la ea însăși, fiindcă universul e în expasiune, iar el în de sine oglindindu-se, numai din mers o face.” Marianty fiind simbolul frumuseții ideale, a vieții nemuritoare în acest roman de mare forță în peisajul literaturii române de azi. Mihai Antonescu fiind unul din prozatorii autentici și profunzi,  la  nivelul lui  Fănuș Neagu, dispărut recent dintre noi, al lui  Alexandru Ecovoiu, Radu Aldulescu, Aurel Maria Baros, spre a-i aminti doar pe cei mai talentați prozatori din aceeași generație de vârstă cu prozatorul Mihai Antonescu.De precizat, romanul Marianty a apărut la Editura Rora, în ianuarie 2011.

Bratu Anghel-„Ruptura”, romanul revoluției de provincie

Mi se întâmplă din ce în ce mai rar să citesc o carte , pe nerăsuflate, cum se spune. Am citit romanul scriitorului Bratu Anghel, într-o seară până spre zori. La început, am răsfoit romanul Ruptura, convins că dau iar peste cine știe ce făcătură a unui scriitor ratat din provincie. Numai că m-a prins dimineața citind cu plăcere romanul unui scriitor cu conștiința neamului, un roman autobiografic scris în stilul jurnalier impus în Franța și cunoscut ca fiind Noul Roman. Romancierul începe romanul său cu scena unui profesor care spune bancuri despre Ceaușescu în prezența unui securist deghizat, știind că riscul la care se supune este pușcăria. Profesorul este, de fapt, însuși romancierul, director la Casa de Cultură din Zimnicea, autor printre altele a textelor de brigadă pentru strungari și tractoriști, texte pe linia de propagandă comunistă. Veselia disidentă e întreruptă de un ciocănit în ușa aceluiași director de către un funcționar administrativ care-l anunță că s-a întâmplat ceva la televizor, că tovarășul Ceaușescu tocmai ține un discurs în fața forțelor ostile desfășurate la Timișoara. Reacția directorului-romancier e alertă:„-Nea George, e groasă rău de tot, eu ascult Europa Liberă și-ți spun că o să iasă rău”…

Romanul e fresca unei revoluții și a perioadei post-revoluționare a unei provincii rămase în vechile mentalități comuniste, a unui același fel de servilism național.Totuși, în cursul evenimentelor, directorul nu scapă ocazia de a mai avea o aventură erotică în hotelul orașului cu Lidia, o fostă balerină la Operă, venită din București la Alexandria pentru organizarea unui spectacol de tip comunist, pentru că sistemul încă nu căzuse, iar specatolul era în… program. Directorul bucuros nevoie-mare, face rost de un vin, o Grasă de Cotnari și câteva fripturi, aranjează cu recepționerul de hotel, un tiz de al lui, să nu fie deranjat de nimeni pentru că sus se… lucrează. Tizul se conformează. Și în timp ce în țară, Revoluția era în desfășurare, în hotelul de provincie se desfășura un amor nebun între Lidia, balerina frumoasă dar ratată și de asemeni, profesorul-scriitorul ratat din provincie. Scena de amor e descrisă puțin prețios, dar cu detalii pasionale specifice romanelor marilor curtezane. Între două pauze de amor, cei doi vorbesc de salarii, de asigurarea banilor pentru salarii, de planul unor viitoare spectacole ale balerinei în Casa de Cultură de la Zimnicea etc.  La terminarea aventurii sale erotice, directorul află cu stupoare că Ceaușescu a fugit cu elicopterul: „-Ce dracu, directore, tu pe ce lume trăiești? Ceaușescu a fugit iepurește iar la televizor s-a dat un comunicat ca toți cetățenii să iasă din case, să apere primăriile”. Directorul îi dă o replică interlocutorului său: „-De cine s-o apărați,mă, fratele meu că nu văd pe nimeni care să atace primăria”. Astfel de replici inundă romanul, scriitorul redând cu fidelitate confuzia acelor evenimente. Puțin mai târziu, avea el însuși să devină victima acestei confuzii întinsă de la București în toată țara. Lichelele din planul doi ocupând prim-planul vieții politice și devenid senatori, deputați sau/și oameni de afaceri, fâcînd bișniță în stil mare: cu vapoare de orez stricat importat în țară pe diverse filiere și în care intermediari erau tot felul de indivizi străini, dubioși: turci, arabi și alte nații care fuseseră oameni de legătură ai fostei Securități cu alte servicii străine sau pur simplu agenți purtători de informații etc.

Scenele din roman se precipită în funcție de evenimentele  revoluționare. Romancierul-directorul este șocat de apariția lui Ceaușescu ieșind din TAB. I se face milă de el, aproape că-i iartă toate păcatele.Feri, nevasta directorului îi este sprijin și echilibru în toate aceste momente de dezechilibru și de confuzie: „ Feri mă întrebă cine este la telefon”. „-Hai,dragă să ne îmbrăcăm, că vin ăștia de la primărie să ne ia”.„-Cum adică să ne ia?” „Probabil că trimit o mașină, fiind vorba de arme, chestiunea e urgentă.” „După o jumătate de oră sună soneria. Noi eram deja îmbrăcați. În ușă era un maistru de la Întreprinderea de Țevi Sudate din oraș, înarmat cu un AKM.Era un fost  muncitor pe care l-am trimis la școala de maiștri, la uzinele Republica,în perioada când eram inspector cu probleme de învățământ”. „Haideți, domnule, să mergem, mi se adresă pe un ton arogant. Am plecat spre primărie. Am parcurs drumul într-o tăcere totală, bântuită doar de tăcerile mele negre față de noua situație. Practic, eram duși cu escortă, trecătorii se uitau la noi ca la urs. Maistrul Negru  mergea în față cu pieptul bombat și cu mâna pe pistol. Aceste imagini îmi aminteau de comportamentul naziștilor”.  Astfel de secvențe filmice sunt foarte importante în fluiditatea romanului. În alte scene , romancierul arată lipsa de moralitate a unor personaje importante reprezentând noua putere a FSN-ului. Unul dintre aceste personaje e invitatul doctorului Rogojină la o vânătoare de mistreți, un lătrău de tip comunist care își continuă demagogia de dinainte de 1989, acest personaj care suferea de mania șefiei, cum zice romancierul, va fi ucis la o altă partidă de vânătoare în care va fi invitat nimeni altul decât Dan Iosif, în roman: Dac Osif, consilierul lui Ion Iliescu la o partidă de vânătoare, personaj lacom și nemilos cu animalele, aidoma poate doar lui Ceaușescu, cel care la vânătoare făcea adevărate măceluri. Scârbit, Barbu se retrage undeva într-o sală de protocol de la o fermă a IAS Viticola unde fuseseră primiți cei de la București, urmând să vâneze la lumina reflectorului precum niște vajnici braconieri dotați cu arme de vânătoare cum nici Ion Gheorghe Maurer nu avea pe vremea comunismului, arme cu lunetă etc. Profesorul Anghel, directorul-romancier,nedorind să participe la asemenea crimă. La finalul vânătorii, mai bine zis a măcelului, Dac Osif, cel cu fața de dovleac, se lăuda cu prada sa ordonând ciracilor săi să întindă în curtea fermei de la IAS căprioarele astfel ucise, secvență care îl umple și de mai multă scârbă și ură pe profesorul Anghel.În toată această aventură jurnalieră, Bianchi, nepoata scriitorului rămâne speranța și lumina sa pentru o lume mai bună, Bianchi ca simbol al unei generații care va veni și va schimba totul, va curăți toată mizeria morală produsă de foștii demagogi și de revoluționarii la fel de pervertiți și lacomi.

Romanul Ruptura scris de Anghel Bratu va fi un punct  referențial în literatura română, cu sau fără voia unora, alături de un Dinu Săraru, autorul romanului Ciocoii noi cu bodyguard. Anghel Bratu, dincolo de inerentele sincope ale unui autor debutant în roman, are o scriitură filmică, secvențială, iar romanul său va putea fi oricând scenariul unui film de succes fiind un roman al veridicității, Anghel Bratu continuînd tradiția romanului realist din literatura română. Trebuie să mai precizez că romanul Ruptura a apărut la Editura Euro Vida M. în 2008, cu o  prezentare a lui Ștefan Vida  Marinescu. Desigur, că un editor profesionist ar fi eliminat cu ușurință acele prețiozități din roman care nu-și au locul și cu care Bratu Anghel ar fi fost de acord pentru că nu ar fi fost vorba de cenzură, ci de intervenția autorizată și profesionistă a editorului, lucru care în editurile din occident e o normalitate, mai ales în cazul romancierilor debutanți. Peste toate acestea, Anghel Bratu rămâne un scriitor autentic și profesionist, deși a plecat dintre pământeni undeva în ceruri.

Viorel Sâmpetrean-„(Contra)bandă cu moravuri subțiri”, amintirile celui mai bun jurnalist cultural

Viorel Sâmpetrean readuce în prim-planul editorial din România prin culegerea sa de cronici culturale și de atitudine intelectuală de înaltă rigoare, personaje importante ale culturii noastre de care culturnicii de ieri și de azi au uitat intenționat. Și mă refer aici la „Domnul Amărăciune” din cartea (Contra)bandă cu moravuri subțiri, recent apărută la Editura Amanda Edit, 2011. Domnul Amărăciune nu este altul decât poetul marilor adâncuri din Întunecatul April:Emil Botta. Jurnalistul Viorel Sâmpetrean, care este și un important poet al generației anilor `80, rememorează o întâmplare halucinatorie, un flash prin care trece cu încetinitorul Emil Bota: „Prin anii `72, în fostul părculeț al Băii Arcului, putea fi văzută (mai degrabă, contemplată), stând pe o bancă și fumând țigară de la țigară, până după crucea nopții, o întruchipare omenească pe cât de misterioasă, pe atât de stranie. Nu intra în vorbă cu nimeni, nu părea să fie precocupată decât de demonii unei nostalgii devastatoare.Mult mai târziu aveam să aflu ( după ce parcul și instituția publică fuseseră rase de rama buldozerului) că omul nocturn, adâncit în paloare de gheață a singurătății, era Emil Bota. Și, tot într-un târziu, am auzit de moartea sa: era într-o duminică a unui sfârșit de iulie a anului 1977, an care avea să însângereze sensibilitatea și conștiința românească prin pustietoarele victime ale pustietorului cutremur. Imaginea vie a omului din parc avea să-mi rămână definitiv întipărită în memorie”.

Viorel Sâmpetrean este un temperament vulcanic, de magister roman stăpânitoriu de imperiu, imperiul său este Limba Română. Prin gesturi tranșante, limpezi, face ierarhii obiective asupra peisajului literaturii noastre. A se citi articolul Obsesia modernismului, de pildă, publicat în „Azi literar”-26 octombrie 1998, în care Mircea Cărtărescu este pus la colț, printr-o  frază limpede: „În linii mari, schema propusă de Cărtărescu-n.n. e vorba judecata critică publicată de acesta în cotidianul Curentul- ar putea părea plauzibilă. Spun ar putea, pentru că totuși, respectând spațiul restrâns, neincluderile unor nume în bruionul său demonstrează o aplicată și studiată grilă a unor valori”. Era o grilă din care importanți scriitori lipseau, o grilă de tip stalinist? Să vedem ce scrie imediat același Viorel Sâmpetrean:„Trei observații. Deocamdată. În domeniul poeziei: unde sunt cei care au scris cum au scris:Grigore Hagiu, Marius Robescu, Gheorghe Pituț, Virgil Mazilescu, Cezar Baltag, Constanța Buzea și mulți alții. În proză: unde sunt Alexandru Ivasiuc, Constantin Țoiu, D.R. Popescu, Fănuș Neagu, Eugen Barbu, Sorin Titel, Bujor Nedelcovici și mulți alții?! În fine, în domeniul criticii: unde sunt Valeriu Cristea, Alexandru George, Laurențiu Ulici, Dan Cristea, Mihai Ungheanu ș.a.? Reducțiunea (omisiune deliberată?) cărtăresciană seamănă cu un scenariu în care actorii (autorii) nu stau pe scenă, ci privesc neputincioși din sală. Or, cum spunea Al. George, revizuirile trebuie făcute cu bună știință și în cunoștință de cauză. Altminteri, „Levantul” nu ar putea fi altceva decât o utopie care se dizolvă în propriile-i urzeli”.

Am dat doar două exemple din cele pe care le-aș putea da privind textele publicate de-a lungul vremii de Viorel Sâmpetrean în presa culturală și reluate în cartea sa, mai sus menționată: (Contra)banda cu moravuri subțiri, titlu foarte inspirat și revelator. Cartea trebuie citită cu atenție de cei care vor dori, peste timp, să afle o altă radiografie obiectivă a culturii române de după Revoluția din Decembrie 1989, radiografie realizată de intelectualul de rafinament și cultură autentică: Viorel Sâmpetrean, pe o perioadă de aproape 20 de ani.

Alexandru Priboieni: „Fără întoarcere”, un suflet la mormântul lui Eminescu!

În data de 03.nov.2011, la Boema 133, într-una din serile de Vamă Literară, l-am reîntâlnit pe poetul ALEXANDRU PRIBOIENI. Mi-a dat cartea lui „Fără întoarcere”, apărută la Editura Semne,2011. Am citit cu atenție poemele acestui poet solitar, albit de iernile viitorului, poet care se supune doar Judecății Lui Dumnezeu: „Doamne, lumea mă condamnă,/Numai Tu mă poți ierta/Și, la Marea Judecată,/Să mă treci în dreapta Ta…”. Poetul- prostul cu stea în frunte, cum sieși își zice, are sufletul plin de suferinți; tace și își scrie poemele uitându-se la lume ca într-o ultimă clipă de expiere, amintindu-și de copiii săi, de femeile pe care le-a iubit și nu l-au înțeles, iar tânguirea sa este eminamente eminesciană, fără pastișă: „Nu mai este timp de vorbe,/nici de bârfe,nici de sfaturi;/Ia dușmanii de pe mine/și ferește-mă în laturi!…//Numai tu mă poți întoarce/din pustiurile sure…/Oare cât o să mai poată/Sufletu-mi să mai îndure?!”-Doamne…, poem scris la data de 24 nov. 2008. Sunt poeți pe lumea asta, care stau resemnați în anonimat și privind la Circul Lumii, vorbesc în șoaptă cu Dumnezeu, încercând să se înțeleagă pre sine și să-și aline sufletul gândind că toată Gloria Lumii nu valorează,uneori, decât un pumn de arginți…

Alexandru Priboieni e poetul înțelept al vremurilor de restriște de azi și, vai nouă, de mâine… Limbajul său atât de frust, fără cuvinte sonore și inutile, amintește de stirpea marilor poeți români începând cu George Coșbuc și trecând spre Eminescu…  Un poet iubind femeia aidoma bardului popular aureolat de veșnicia dintotdeuna a celor mulți pentru care Fiul Domnului s-a jertfit.Iată un frumos poem de dragoste semnat de acest poet autentic și solitar în mulțimea găștilor literare din ce în ce mai fade și mai gălăgioase din România, spre aducere aminte:„Cândva, să știi,eram nebun,/Iubindu-ți părul de tutun/Și ochii mari și sânul mic/Cu străluciri de  borangic;//Atâtea nopți priveam pe geam,/Ca să te simt, ca să te am,/Iar nopțile erau pustii…/Și așteptam să vii… să vii…//Era de-ajuns un zâmbet fin,/Să-nnebunesc și să suspin,/O frunză lăcrimând în vânt,/C a să te văd oriunde sunt,//O  rază strălucind abia,/S-aprindă nebunia mea,/Dar, azi, mă uit cim te desprinzi/ Din măsluitele oglinzi//Și-n silă peste mine treci,/Cu mâinile subțiri și reci,/Ca un grăunte de granit/De care-am fost îndrăgostit,//O mână de pământ inert,/O lacrimă de aisberg crunt…/Și, mă temeam să nu te pierd,/Iubindu-te cu mult mai mul!…//Azi, fără tine, ce mă fac ?…/Trăiesc în alt pustiu de veac,/În alt destin, într- alt  mormânt,/Disprețuit, bătut de vânt,//Lăsându-mi nopțile de dor/În nepăsarea tuturor,/Arzând, ca stelele din ceruri,/Acum, și-n vecii vecilor…”-Cândva, să știi…, poem scris la data de 28.nov. 2003.

Metafora la Alexandru Priboieni, acoperă retorica acestui poet sentimental, figurile de stil nu au nimic forțat, poetul pare să-și fi însușit pe deplin teoria genettiană privind retorica. Genette afirmă ca„ figura nu există decât în măsura în care poetul poate să-i opună o expresie literală”… Îmi aduc aminte că poetul Priboieni era unul dintre acei pe care Geo Dumitrescu îi publica la rubrica sa „Poșta redacției”, ca un semn de prețuire. De atunci, și până în prezent, Alexandru Priboieni a evolut discret spre o retorică a simplității poetice care amintește, pe alocuri, de un Ion Horea, un alt poet dat uitării acum: „A venit toamna pe care o știu,/ Cu poduri și bârne ce stau să zboare,/Avenit toamna ca un sicriu/Și eu prins în lume, la întâmplare;//A venit toamna cu fii bătrâni/Stând pe la porți precum stafiile,/Cumpene jalnice peste fântâni,/Triste speranțe moarte cu miile,//A venit toamna cu bănci obosite,/Cu parcuri galbene, răscolite de vânt,/A venit toamna, a venit toamna/Și eu voi pleca în curând!”…- A venit toamna(variantă). Sunt multe alte poeme cu nebănuite frumuseți lexicale și profunzimi ale gândului acestui poet : Alexandru Priboieni, în cartea sa „Fără întoarcere” publicată în 2011. Este rostirea unui scriitor spre care se uită Dumnezeu, în clipele Lui de tristețe, bucurându-se de versul șoptit Lui … Un poet pe care Literatura Română părea să-l fi pierdut… Un poet din Generația Pierdută, generație despre care voi mai vorbi…

P.S. Joi, 16 dec.2011, am mai primit de la poetul Alexandru Priboieni, o altă carte de a sa: „Pur şi simplu”, apărută la Editura Semne, 2006. Îmi face plăcere să citesc și această carte unde găsesc poeme deosebit de frumoase, cum sunt: „Când vii, străine”-poezie în care se simte influența aurorală a lui Adrian Păunescu, „Ultima zi”-poem în care răzbate nostalgia revelatorie a originilor pe care o regăsim în poezia de notație la Octavian Goga,„Glossă”- o bijuterie a limbii române care ne trimite cu gândul la Mihai Eminescu… Infuența eminesciană asupra sufletului poetic al lui Alexandru Priboieni e copleșitoare în sensul auroral, și nu epigonic. Iată, în acest sens, o altă poezie de notație directă a lui Priboieni:„Și ninge,ninge ca de veacuri,/Întreg pământul e albit/Și plopii se aprind în lacuri/Cuprinși de-un dor nemărginit.//Nu-i urmă de picior de om/În vijelia triumfală…/Se-nvârte-n vânt, ca o spirală,/O frunză a nu știu cărui pom// Și mi se pare, adorato,/Că numai tu ai fi venit/Să luminezi întreg văzduhul/Acestei nopți fără sfârșit…”-„Ninsoare”, poem scris în 26 dec. 1971, după cum notează autorul. Trebuie să remarcăm, cu o tristețe nedisimulată, că Alexandru Priboieni e unul din poeții mari și adevărați care au fost pur și simplu ignorați și marginalizați de regimul comunist. De ce? Iată o întrebare, acum, inutilă. Talentul acestui poet adevărat a fost stavila de netrecut pentru culturnicii acelor vremuri, acei indivizi care făceau istorie literară cu voie de la PCR, așa cum a fost un nemanolescu, cel care se crede și acum un împărat în țara orbilor, din păcate. Dar va veni o vreme când toate erorile produse de acei culturnici, dar și de cei mai noi de azi, să fie şterse, să fie puși în lumină scriitorii adevărați ai limbii române, așa cum este cu cinstire acest mare poet Alexandru Priboieni. Trebuie să mai fac o precizare: la o necesară antologare a poeziei sale, acest poet de mare talent ar trebui să realizeze o severă selecție  a poemelor sale, așa cum poate Eminescu dacă ar mai fi avut timp, la vremea Lui, ar fi făcut-o cu propria-i operă. Să ne ajute Dumnezeu, Limba Română are poeți străluciți!